Dovadă

”Dovadă că nu pot trăi acum
sînt amintirile mele toate… ”
În ochiul lucrurilor reci, am devenit o tangentă de rău. Ce se inserează în fiecare lucru binecuvîntat ; cu zahăr veninat. Dovadă că nu pot vedea fără martori, mi-e copilăria, care dublează neființa mea într-o secundă, ajungînd cu pumnii la raze, la stelele răsărinde, desprinzînd faptul că s-a stins căldura sufletească ce cîndva o mai puteam produce. Rezultă că ieri, mai puteam vorbi, diviniza, pe cînd azi mi-am uitat cuvintele pe un alt continent. Mă cheamă infinitul, dorind ca eu să mă sfîrșesc, să creez un alt decor pe pagini ruginite de lacrimi, pe un zbor de frunze învechite…
E rece, și e trist, peste ochii mei muți și necapabili de-a impune-o valoare, se lasă un întuneric neperceput de frig, lumea mea adoarme în visare, privirile stinghere s-au lăsat duse de dor și în chemare. Rar, tot mai rar, intru în galaxii de eternitate ca să gust nectarul frumosului, nu opresc ploile ce mă doboară, dar ghicesc, ghicesc cine e următorul condamnat la tăcerea mea, și tot mai rar din lipsă de memorie probabil, nu-mi amintesc ce urmează să se întimple cu sentimentul meu mâine.
Rar, tot mai rar, aproape niciodată, nu-mi mai amintesc de tine…