Prin intersecții

„Se zice ca timpul trece. Timpul nu trece niciodata, noi trecem prin timp.” – G.Ibraileanu

Trebuie să uit de trecut  sau cel puțin să nu mă mai doară. Înțelegi? Am nevoie de un nou început…
Cu toții avem dimineți în care ne trezim cu gîndul la o anumită persoană, cineva care de mult timp este în lista uitaților, dispăruților, și uite că doar peste cîteva ore dai nas în nas cu acea uitare pe un mic bulevard.
Aceste intersecții diferă pentru fiecare în parte, căci cineva are curajul să se salute și să zîmbească; altcineva are bunacuviință de a schimba cîteva cuvinte; pentru unii ignoranța reprezintă cea mai bună decizie la momentul de față; și lista nu are capăt.
Totuși persistă ceva ce ne învăluie pe toți fără excepție, amintirile… Da, anume acel trecut ce nu poate fi șters sau înlocuit, el este o realitate ce mereu va reprezenta o părticică din propria ființă. Un om irepetabil, ce ți-a dăruit niște sentimente unice, un sărut plăcut, o îmbrătișare neașteptată, un zîmbet mult dorit. E minunat cînd păstrezi în suflet doar tot ce e mai frumos, mai sublim.
Dar,…în asemenea momente, nu sunt interesată de omul ce stă în faţa mea, sunt interesată de mine, de reflecţia mea în acel om, căci acolo unde mai înainte reprezentam un tot, m-am regăsit drept o străină.
Sunt  deja o străină din motiv că m-am schimbat, ca şi oricare om, şi evident că lipsa comunicării aduce chiar şi pe cea mai perfectă pereche la statutul de “cunoscuţi”.
Intersecţiile îmi amintesc de o decizie pe care am luat-o cu mult timp în urmă, decizia de a dispărea din viaţa unui anumit om, şi doar intersecţiile îmi răspund la întrebarea ce rupea cîndva din mine:    ”Am procedat corect?”

O secundă

---

Prin segmente paradoxale de aspirații, idealuri, amintiri, sentimente, noțiuni, stări, senzații în aceeași secundă unii beau sau fumează , alţii citesc zeci de cărţi sau ies în disperare în toate părţile şi întâlnesc zeci de oameni… de fapt cu toţii caută o secundă de “ridicare” peste normalul vieţii, oricare ar fi el.
Nu e suficient să te ridici o singură dată peste firescul vieţii, la un chef, la un concert sau la o discuţie cu prietenii. Sau noaptea, pe marginea mării. Trebuie să ştii că poţi avea din nou secunda ta zilnică de “magie” (nu mă refer la vrăjitorie ci la acel “magic” din filme sau discuţii, sau, uneori,… din viaţă).
E puțin o secundă? Nu, dar dacă ştii că nu ai acces la acea secundă de eliberare petreci ore, zile, luni şi ani până găseşti metoda de a avea secunda “ta” de viaţă. Şi, până atunci, chiar dacă aparent dormi noaptea, de fapt nu dormi niciodată cu adevărat, ştii bine asta în sinea ta: chiar şi pe pernă, „nu îţi găseşti locul”. Pentru că nu ţi-ai găsit încă „timpul potrivit” în viaţă, nu ți-ai găsit încă secunda cea mare, care de fapt îți va marca viitorul, nu doar o glorie invariabilă.
Iar ceea ce numim „oameni fericiţi” sunt oamenii care au găsit accesul spre secunda lor magică, mereu la îndemână, ca o stea frumoasă care apare pe cer în fiecare seară, oricât de mult praf şi transpiraţie au avut de suportat în timpul zilei.
Deci, în clipa în care ai găsit secretul vieţii, viaţa durează de fapt o secundă, şi e destul. Dacă nu l-ai găsit, nici zece ani de zile de agitaţie, întâlniri sau băutură nu te ajută să te culci liniştit.Atât de simplu, atât de puţin, dar atât de mult! Pentru că acea secundă de fapt nu e o secundă, e clipa-tunel de trecere spre un nou stadiu în viaţa „ta”. După ce ani de zile viaţa ta ţi-au făcut-o alţii.
E ceva ce simţi uneori, din când în când, mai întâi la alţii: surâsul unui tânăr, al unui adult, sau surâsul unui bătrăn care moare împăcat. Simţi că viaţa fericită e pur şi simplu o secundă de magie spirituală.
Şi atunci ştii ce să cauţi.

Minunat

 

Să visezi e obositor, îmi spunea cineva mai deunăzi. Dar e frumos, completam eu. Nu e suficient însă, vine și adaugă, cu duritate, viața.

Visul este cel care ne formează, dar acțiunea e cea care ne definește.

Însă acțiunea implică efort, luptă, dorință. Implică transpirație, nervi și nopți nedormite. Să acționezi înseamnă să îți iei visul și să-l duci la următorul nivel. Acțiunea este testul suprem la care poate fi supus un vis. Dacă nu ești dispus să îl transformi în realitate, atunci acesta nu a existat niciodată. A fost doar o iluzie, o fantezie, o speranță.

Să visezi nu costă. Dar acțiunea implică sacrificii. Lupta se dă în ring, în noroi, nu stând pe canapea și așteptând să treacă timpul. Dacă vrei rezultate, trebuie ca, mai întâi, să te murdărești. Trebuie să știi la ce să renunți, dar și ce vrei să obții. Și trebuie să fii capabil să vrei să faci schimbările necesare.

Un vis este o destinație. Acțiunea reprezintă drumul până la el. Să vrei să ajungi undeva, dar să nu-ți miști oasele într-acolo, ar putea reprezenta o altă definiție pentru nebunie.

Ne-am învățat să ne dorim mult, dar făcând puțin. Visăm departe, dar nu suntem dispuși să mergem nici până aproape. Ne îmbătăm cu speranțe, așteptând. Cândva – trebuie, nu? – o să vină și zile mai bune! Așteptăm ca visele să se întâmple, în loc să fim noi cei care le transformăm în realitate.

Poate că nu toți (mai) visează, dar majoritatea o facem. Dar la ce ne ajută, din moment ce nu mișcăm un deget? Să fie evadarea din realitate singura urmare a visării? Să nu existe, oare, niciun scop mai nobil în spatele acesteia? De ce oare ne mulțumim să ne treacă timpul și de ce nu facem din fiecare secundă una care să conteze?

De ce? Poate pentru că nu e ușor. Nu, nu e deloc simplu să te aduni și să stai în picioare sau să mergi împotriva curentului! Să acționezi în direcția visului tău indiferent de circumstanțe necesită fiecare rest de energie rămasă, fiecare efort de care ești capabil. Pentru că acțiunea cere muncă, nu vorbe.

Poate că de asta să visezi e obositor: pentru că adevăratele vise te împing mai departe. Te iau de unde ești și te poartă spre unde vrei să ajungi. Dar doar dacă vrei să te lași purtat și ești dispus să plătești prețul. Pentru că nimic din ceea ce contează nu e gratis. Nici măcar visele.

Momente

“Viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii, ci în numărul momentelor
care îţi taie respiraţia”

Nu suntem definiți de ceea ce avem, ci de ceea ce suntem. Viața nu înseamnă să strângi, să aduni, să ai…lucruri. Ci a trăi înseamnă să îți creezi amintiri. Să colecționezi momente. Să faci buchete de gânduri. Să îți fluturi visele prin aerul realității. Să iei fiecare pas și să-l pui la păstrare, în suflet. Viață înseamnă nu să aștepți o destinație, ci să te bucuri de fiecare călătorie.
Când vine vorba de frumos am devenit orbi, surzi și reci. Iar când vine vorba de fericire ne transformăm în statui de piatră tare. Micile bucurii nu ne mai încălzesc, iar soarele ne privește aspru, fără putere. Ne afundăm în uitare, cu fiecare clipă ce vine și trece. De ce e oare nevoie ca inimile noastre să se dezghețe?
Nu, valoarea existenței nu e măsurată prin lucrurile pe care le ai, ci prin momentele pe care le trăiești! Pentru că posesiunile pot dispărea oricând, dar cine poate să ne fure amintirile?

Sclipirea vieții vine tocmai din strângerea asta hapsână de trăiri. Din grămada de experiențe pe care le păstrăm pentru eternitate, depozitându-le în suflete. Din momentele (frumoase sau triste, fericite sau urâte) pe care ni le scriem pe inimi. Din mărunțimea detaliului apare grandoarea experienței.
E mai ușor să depozitezi materialul decât să pui cărămizi spiritului. E mai simplu să strângi obiecte decât să te pui să aduni momente. Dar doar ele îți vor oferi, peste ani, satisfacție. Pentru că ce ține de material vine și trece. Ce ține de suflet însă, vine și nu pleacă niciodată. Chiar și atunci când ai impresia că s-a dus, amintirea e acolo, aducând cu ea timpul înapoi.
Să colecționezi momente e singura cale spre atemporalitate. Sau, poate, spre un anumit fel de veșnicie.
Amintirile nu se trăiesc decât la timpul prezent. În rest doar se creează.

Egal

În echinocțiul de toamnă, lumina e egală cu umbra, memoria e egală cu visul, iar amintirea e egală… cu viața.
Deranjați de rețeaua globală ne-am transformat în fire de conexiune rătăcite în prietenii; ne privim cu ochi de scorpii și savurăm iubirile trecătoare; înghițim indiferență prin  reguli și moștenim absență în nemărginire.
Deranjați de taine, păstrăm suflete cu care deschidem uși , vedem repere frînte în stingherie, cădem ca acizii peste inimi corupte existenței, repetăm în rînduri gînduri că plecăm, iar cel mai oribil e că tainele fură auzul subtil al frumosului.
Deranjați de absențe devenim semiclari sau semistinși în răscoalele destinului, ne zbuciumăm în mare ca în idei vagabonde, ne strigăm pe nume ca să ne putem privi sau furăm priviri pentru prăpăstii dintre abise.
Deranjați de sfaturi ne retragem iritați ca să conștiintizăm încă o dată grija ce vine din partea cuiva; lăsăm totul să plece departe încercând să ascultăm atent și pînă la capăt faptele; devenim solitari în sintagme stridente; și doar uneori deranjați de sfaturi deschidem porți de lumină.
Deranjați de lumini repede încrețim fruntea în semn de nemulțumire neîncercînd să înțelegem că suntem aleșii soarelui, că suntem un luci de speranță pentru cineva sau ceva, deranjați de lumină nu dorim să prindem aripi de căldură ca să vedem partea plină a paharalui ci simplu creem o tragedie..
Deranjați de atenție ne cuibărim în răceala singurătății plîngînd că nu sîntem iubiți, dar de fapt.. Nu acceptăm dragostea celor ce ne prețuiesc și continuăm mai departe în goană maratonul după cei ce ne-au uitat .
Deranjați de întîmplări tânjim după repetări, plîngem după timp și ne reîntoarcem cu speranța în multitudinea zilelor ce poate, cîndva vor mai putea fi recapitulate din nou..
Iar deranjați de soartă, noi, oamenii, uităm de fapt să fim oameni, uităm să celebrăm răsăritul soarelui, amurgul lui, uităm să trăim cu cinste, demnitate și frumusețe. Uităm să fim deranjați de timp, iar dacă și sîntem, revenim la un calm neobservat și necalculat , resemnat cu viitor.

La umbra vieții, calmul e tăcerea, e sfîrșitul acesteia…

Invitație la fericire

”Ființele umane sunt făcute pentru fericire. Unii au uitat acest lucru, alții nici nu l-au știut vreodată.”

         Am fost o străină până acum , condiție pe care o accept pentru că n-am incotro. Am fost adesea obligată să plec, rupînd legături și lăsînd totul in urmă, pentru a o lua de la inceput in alta parte; am rătăcit pe mai multe cărări decât pot sa îmi aduc aminte. De atîtea desparțiri mi s-au uscat rădăcinile și a trebuit să produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic în care sa le înfig, au crescut in amintire.. Nostalgia e viciul meu, un sentiment melancolic, un pic vulgar ca și duioșia; în definitiv nostalgia e o încercare de a înțelege circumstanțele proprii și a lămuri confunzia existențială, neliniștile ..
Pe cînd fericirea mea se rezumă la o condiție  ce-și urmează scopul, această plăcere eu nu o obțin decît prin contrast. Un contrast vesel de emoții, de vise, căci fericiți sunt cei care au suflet de copil, și cei pe care teama nu-i face să renunțe la iubire.
Mie însă îmi place contrastul din viața mea,  dintre viaţa mea însingurată, rece şi agitată, profund dezordonată, şi universul familial. Îmi place să respir pe scări mirosul acesta de linişte, ordine, curăţenie, cumsecădenie şi docilitate domestică, un miros care, în ciuda urii mele faţă de apucăturile neordonate, mă emoţionează, şi îmi mai place, totodată, să trec pragul camerei mele unde toate aceste lucruri dispar, unde printre teancurile de cărţi zac  dezordinea, răceala, neorînduiala şi unde toate cărţile, manuscrisele, gîndurile sînt stigmatizate şi îmbibate de ananghia omului însingurat, de întreaga problematică a condiţiei umane, ele dorinţa de a da un nou sens absurdei vieţi omenești.
Poate că marea problemă nu e să fii fericit, dar să fii mai puțin singur, sau poate că tocmai asta e marea problemă a fericirii, totuși fiecare are nevoia de a se mărturisi cuiva, fiecare are nevoie de cineva care să-l iubească, și cel mai important pe cineva pe care să-l iubească. Oamenii caută fericirea în imprevizibil, neștiind că asta poate deveni o obișnuință, pentru că nu există viață fericită, există zile fericite. Ea nu e idealul rațiunii, ci cel al imaginației…
Oricum, nu avem voie să consumăm fericire fără a o produce, anume de asta construiți un refugiu calm, lin, bîntuit de armonie, acolo fericirea-și va primi invitații, care vor fi remunerați cu fidelitate și un ceas infinit, un ceas care va cronometra zilele însorite de virtute…

Pe deasupra orașului

Orașul e o circumstanță de a lămuri existența, de a defini aerul, de a da start la idei.
De fapt, orașul imprimă note ale plutirii, ale amestecului și ale modernității. Tot el domină viața și acțiunile noastre. Dar ce se face pe deasupra lui? Ce-i acolo sus? În văzduh? Ce bîntuie acolo? … Zori limpizi de prospețime, voci amestecate difuzate la radio, fapte nelegale ce sunt considerate drept bune, sau totuși deasupra orașului se reunesc firile fiecăruia dintre locuitori și se  formează fericirea?
Am impresia că peste oraș se face un contact mai direct cu lumea, că nu se întimplă nimic invers și adiacent cînd e oricare dintre fenomenele naturale, de și ele joacă pe dispoziția noastră. Poate că lirismul cu toate pasiunile înăbușite, deasupra orașului formează o bibliotecă, care în esență este cea mai bogată și cea mai minunată, pentru că anume această bibliotecă stă pe aripile vîntului -cel ce este posesor de bani, oameni, sentimente, lucruri. Timpul, are și el rol pentru nivelele înalte urbane, aleargă în jurul caselor și îngroapă fiecare clipă de tristețe, de parcă ar fi un sclipeț efemer.
În realitate, nu e vorba de atrocități , viața noastră se întrepătrunde cu orașul la ciocnirea suferințelor, doar atunci oamenii înalță ochii sus, spre univers, zărind frumusețea cizelată și înaltă a citadelei. Totul atunci, devine ca un buletin meteo, descărcări electrice cu aspect de vijelie, sau soare, într-un final totul devine ca în sufletul nostru. Dacă am depistat că la înălțimi totul e mai simplu, mai sincer, cum explicăm că oamenii ajunși la noi culmi devin mai aroganți, mai falși și mai fățarnici? Reiese faptul că se înalță o mizerie căreia i-a fost sorbită frumusețea. La acel moment, ajungem să ne săturăm de văicăreli nătînge, de albiul nuferilor care au nevoie doar de noroi ca să poată crește. Astfel ni se face lehamite de algoritmul egoiștilor care cred că neamul are treizeci de icoane și un milion de șanse.
Nu domnilor, șansa spre înălțare o au toți, dar le este conferită doar celor care știu să fie la fel atît pe pămînt cât și deasupra orașului.

Nimeni

Nimeni nu știe cîte lacrimi se pot ascunde după un zîmbet senin și cald, pentru că nimeni nu știe că de multe ori ai nevoie de o mască frumoasă pentru a îndrăzni să înfrunți lumea.
Nimeni nu-ți cunoaște suferința și nimeni nu are cum să ți-o înțeleagă cu adevărat, pentru că nimeni nu trăiește în locul tău.
Nimeni nu știe ce încurcătură grea poartă sufletul tău și de aceea orice nimeni te va împovăra fără milă cu greutăți nemeritate.
Nimeni nu știe că adormi nopține chinuit de frămîntări și că ziua nu-i decît o prelungire a coșmarurilor de peste noapte.
Nimeni nu se bucură pentru fericirea ta așa cum te-ai aștepta, de aceea este mai bine să-ți împarți fericirea cu cine nimeni nu știe, pentru că un alt nimeni te va invidia.
Nimeni nu știe că îți trebuie foarte puțin ca să fii fericit, pentru că orice nimeni trăiește cu impresia că ai aceleași așteptări și valori ca și el.
Nimeni nu își poate da părerea despre tine, pentru că nimeni nu te cunoaște cu adevărat și totuși orice nimeni trăiește cu impresia că știe destul despre tine încît să îți judece alegerile și rațiunile inimii.
Nimeni nu știe că tu pentru cineva însemni totul, pentru că unii știu doar cum e să fii nimeni.
Nimeni nu știe că între cît de mult poți și cît de mult vreai să arăți e o mare diferență.
Nimeni nu știe ce dorești tu de la tine și nici că ambițiile tale sunt diferite de ale altora.
Nimeni nu va pune nevoile tale pe primul loc, dar orice nimeni va avea pretenția ca tu să pui nevoile sale pe primul loc.
Nimeni nu știe că doar un suflet curat te poate vedea cu adevărat, pentru că cei care au noroi în suflet, nu pot vedea limpede.
Nimeni nu știe că uneori ești înconjurat de mulți prieteni, dar că nimeni de acolo nu-ți este prieten.
Nimeni nu știe că exiști,  decît dacă provoci sau ieși în evidență cu ceva și, că atunci cînd vei face o faptă bună nimeni nu va observa, dar cînd vei greși, o lume întreagă va fi cu ochiul pe tine și te va arăta cu degetul.
Nimeni nu este perfect, dar orice nimeni trăiește cu impresia că e ideal.
Nimeni nu știe că pentru a-ți arăta sinceritatea sufletului ai nevoie tot de un suflet sincer, de aceea te va acuza de nesenceritate atunci cînd îți vei proteja secretele și fragilitatea sufletească.
Nimeni nu știe cît și cum iubești, pentru că nici o iubire nu seamănă una cu cealaltă și pentru că nu orice nimeni este capabil să iubească.
Nimeni nu îți înțelege nevoia de afecțiune și dorul de cineva , așa cum nu îți înțelege nici nevoia de singurătate și de izolare.
Nimeni nu știe că nu aștepți nimic de la nimeni , dar că totuși ai fi atît de fericit să primești macar puțin din ceea ce meriți.
Nimeni nu știe că, de și prăbușit la pămînt , te poți ridica fără niciun ajutor , pentur că nimeni nu va sări să te ajute fără să ceri, iar alți nimeni se vor bucura văzîndu-te jos.
Nimeni nu știe că de multe ori o simplă privire îți poate ucide încrederea , că o mîgîiere poate durea mai tare decît o lovitură, că niște simple cuvinte îți pot ditruge iubirea , iar indiferența îți rănește ireparabil sufletul .

Dovadă

”Dovadă că nu pot trăi acum
sînt amintirile mele toate… ”
În ochiul lucrurilor reci, am devenit o tangentă de rău. Ce se inserează în fiecare lucru binecuvîntat ; cu zahăr veninat. Dovadă că nu pot vedea fără martori, mi-e copilăria, care dublează neființa mea într-o secundă, ajungînd cu pumnii la raze, la stelele răsărinde, desprinzînd faptul că s-a stins căldura sufletească ce cîndva o mai puteam produce. Rezultă că ieri, mai puteam vorbi, diviniza, pe cînd azi mi-am uitat cuvintele pe un alt continent. Mă cheamă infinitul, dorind ca eu să mă sfîrșesc, să creez un alt decor pe pagini ruginite de lacrimi, pe un zbor de frunze învechite…
E rece, și e trist, peste ochii mei muți și necapabili de-a impune-o valoare, se lasă un întuneric neperceput de frig, lumea mea adoarme în visare, privirile stinghere s-au lăsat duse de dor și în chemare. Rar, tot mai rar, intru în galaxii de eternitate ca să gust nectarul frumosului, nu opresc ploile ce mă doboară, dar ghicesc, ghicesc cine e următorul condamnat la tăcerea mea, și tot mai rar din lipsă de memorie probabil, nu-mi amintesc ce urmează să se întimple cu sentimentul meu mâine.
Rar, tot mai rar, aproape niciodată, nu-mi mai amintesc de tine…

Ocean

”Ceea ce era cîndva ardoare, acum a devenit metodă.”
Nu există tinerețe sau bătrînețe, toate curg unitar spre un flux de totalizare a energiei umane intercalate cu oglinda. Fluturii lumii se nasc la început, cînd și mor, lăsînd spre veșnicie aripile secundare precum visurile. Pentru că, nici un fluture nu va supraviețui pentru iubirea voastră dacă nu vă aruncați într-un ocean fără pretenții de-a fi înnotători; fără aspirații, și palete șubrede de curaj și pozitiv, nu vă avîntați în oceane de dragoste. În burta mea se nasc burțile voastre, nu există bătrînețe, nici tinerețe, de fapt nici palete. Există doar un ocean închis de valori umane unde totul depinde de transparență și transfuzia propriei tale conștiințe. E vorba de clipe, cele surprinzătoare, care te provoacă  să mergi pînă la capăt. Iarăși, și iarăși te dovedești a fi în ocean, în apă rece , salină și necruțătoare.

-Păi, dragilor, știți care rămân la suprafață?
-Îndrăgostiții, peștii veșnic miluiți de soartă.