”Ființele umane sunt făcute pentru fericire. Unii au uitat acest lucru, alții nici nu l-au știut vreodată.”
Am fost o străină până acum , condiție pe care o accept pentru că n-am incotro. Am fost adesea obligată să plec, rupînd legături și lăsînd totul in urmă, pentru a o lua de la inceput in alta parte; am rătăcit pe mai multe cărări decât pot sa îmi aduc aminte. De atîtea desparțiri mi s-au uscat rădăcinile și a trebuit să produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic în care sa le înfig, au crescut in amintire.. Nostalgia e viciul meu, un sentiment melancolic, un pic vulgar ca și duioșia; în definitiv nostalgia e o încercare de a înțelege circumstanțele proprii și a lămuri confunzia existențială, neliniștile ..
Pe cînd fericirea mea se rezumă la o condiție ce-și urmează scopul, această plăcere eu nu o obțin decît prin contrast. Un contrast vesel de emoții, de vise, căci fericiți sunt cei care au suflet de copil, și cei pe care teama nu-i face să renunțe la iubire.
Mie însă îmi place contrastul din viața mea, dintre viaţa mea însingurată, rece şi agitată, profund dezordonată, şi universul familial. Îmi place să respir pe scări mirosul acesta de linişte, ordine, curăţenie, cumsecădenie şi docilitate domestică, un miros care, în ciuda urii mele faţă de apucăturile neordonate, mă emoţionează, şi îmi mai place, totodată, să trec pragul camerei mele unde toate aceste lucruri dispar, unde printre teancurile de cărţi zac dezordinea, răceala, neorînduiala şi unde toate cărţile, manuscrisele, gîndurile sînt stigmatizate şi îmbibate de ananghia omului însingurat, de întreaga problematică a condiţiei umane, ele dorinţa de a da un nou sens absurdei vieţi omenești.
Poate că marea problemă nu e să fii fericit, dar să fii mai puțin singur, sau poate că tocmai asta e marea problemă a fericirii, totuși fiecare are nevoia de a se mărturisi cuiva, fiecare are nevoie de cineva care să-l iubească, și cel mai important pe cineva pe care să-l iubească. Oamenii caută fericirea în imprevizibil, neștiind că asta poate deveni o obișnuință, pentru că nu există viață fericită, există zile fericite. Ea nu e idealul rațiunii, ci cel al imaginației…
Oricum, nu avem voie să consumăm fericire fără a o produce, anume de asta construiți un refugiu calm, lin, bîntuit de armonie, acolo fericirea-și va primi invitații, care vor fi remunerați cu fidelitate și un ceas infinit, un ceas care va cronometra zilele însorite de virtute…
Refugiul meu. 